Poate statul să își acopere propriile erori prin invocarea prescriptiei?

Erorile statului si prescriptia ridica o problema esentiala: poate statul sa isi acopere propriile greseli prin simpla invocare a trecerii timpului?

Un stat puternic nu este acela ale cărui erori sunt protejate procedural, ci acela care își poate recunoaște și corecta greșelile.

În numeroase litigii, cetățeanul nu se confruntă doar cu refuzul unei instituții publice de a-i recunoaște un drept. Se confruntă cu ceva mai grav: instituția publică a calculat greșit, a aplicat greșit legea, a interpretat greșit un act normativ sau a folosit ani de zile un algoritm administrativ eronat, iar atunci când eroarea este descoperită, statul invocă prescripția.

Cu alte cuvinte, statul spune: „Da, poate că a existat o eroare, dar este prea târziu să mai fie reparată”.

Această apărare este frecventă. O întâlnim în litigii privind drepturi salariale, pensii, drepturi ale personalului militar, polițiștilor sau funcționarilor publici cu statut special, dar și în raporturi fiscale, atunci când administrația ignoră evidențe, plăți, imputații sau decizii anterioare.

Problema reală nu este doar juridică. Este una de funcționare a statului. Si aici se ridica întrebările:

Este util pentru statul român ca propriile instituții să fie protejate de consecințele erorilor lor? Este corect ca instanțele să transforme prescripția într-un mecanism prin care greșeala administrativă devine definitivă? Poate prescripția să fie folosită nu pentru stabilitatea raporturilor juridice, ci pentru a acoperi o practică instituțională greșită?  Răspunsul ar trebui să fie negativ.

Prescripția nu trebuie să devină refugiul erorii administrative.

Dreptul de excelență și limitele invocării prescripției.

Eroarea statului nu trebuie transformată într-o situație legală

În litigiile privind așa-numitul „drept de excelență”, respectiv majorarea acordată pentru lucrări de excepție sau misiuni speciale, prevăzută de art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, problema a apărut tocmai din modul de calcul aplicat de instituții.

Ani de zile, anumite instituții au calculat acest drept prin raportare la o bază salarială plafonată sau neactualizată. Ulterior, după clarificări legislative și jurisprudențiale, s-a constatat că formula de calcul folosită nu reflecta corect natura dreptului și baza legală aplicabilă.

Prin Decizia nr. 75/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat natura juridică a majorării de până la 50% acordate personalului militar, polițiștilor, polițiștilor de penitenciare și personalului civil care execută lucrări de excepție sau misiuni speciale, reținând că această majorare nu este inclusă în categoria elementelor salariale supuse plafonării la nivelul lunii decembrie 2018.

În cauzele concrete, instanțele au fost chemate să analizeze nu doar plata unor diferențe salariale, ci și obligația instituțiilor de a recalcula drepturile, de a emite noi fișe de pensie și de a transmite datele corecte către casele de pensii sectoriale. De regula, instanțele admit cererea și obliga instituția la recalcularea dreptului, plata diferențelor rezultate, emiterea unei noi fișe de pensie și plata dobânzilor legale penalizatoare.

Așadar, nu discutăm despre o simplă neplată izolată. Discutăm despre un mecanism administrativ de calcul care a produs efecte succesive și care a afectat veniturile persoanei, precum și drepturile sale de pensie.

Prescripția nu poate fi folosită pentru a valida o eroare de sistem

Instituțiile publice invocă frecvent prescripția în aceste litigii. Apărarea este previzibilă, acestea încearcă sa își acopere culpa evidenta prin a invoca ca, chiar ar dacă dreptul ar fi fost calculat greșit, sumele mai vechi de trei ani nu ar mai putea fi solicitate.

În anumite limite, prescripția are un rol legitim. Ea protejează stabilitatea raporturilor juridice și împiedică formularea unor pretenții excesiv de vechi.  Dar această funcție nu trebuie denaturată.

Prescripția nu ar trebui să fie folosită pentru a conserva o eroare de sistem. Nu poate fi transformată într-un instrument prin care statul spune: „am aplicat greșit legea suficient de mult timp, prin urmare eroarea noastră trebuie menținută”.

Aceasta este miza reală iar instanțele sunt avangarda statului de drept. Daca ei greșesc sau accepta denaturarea scopului instituției prescripției, atunci denaturează însăși statul de drept. Efectele se vad deja la nivelul societății si chiar al politicilor statului, care vad un sprijin in propriile erori. Trebuie doar sa le prelungească suficient de mult înainte sa se afle, pentru ca ulterior sa invoce prescripția.

Dacă instituția publică a avut toate datele, toate evidențele, toate programele informatice și întreaga competență de calcul, iar persoana afectată a avut doar suma finală trecută pe fluturaș, fișă sau decizie, nu se poate pretinde automat că beneficiarul trebuia să cunoască eroarea de la prima plată.

Mai ales atunci când eroarea rezultă dintr-o interpretare internă a instituției, dintr-un algoritm netransparent sau dintr-o practică administrativă uniformă, invocarea prescripției trebuie analizată cu maximă prudență.

Nu orice cerere este doar o cerere de plată

O eroare frecventă, intenționata sau doar ca forma de apare „care tine”  în apărarea instituțiilor publice este reducerea întregului litigiu la o simplă cerere de plată.  În realitate, multe acțiuni au mai multe componente, care nu au aceeași natură:

• stabilirea corectă a dreptului;
• recalcularea dreptului;
• corectarea bazei de calcul;
• emiterea unei noi fișe de pensie;
• transmiterea datelor corecte către casa de pensii;
• plata diferențelor rezultate;
• actualizarea cu inflația;
• plata dobânzii legale penalizatoare.

Plata unor diferențe pentru trecut poate ridica problema prescripției. Dar obligația instituției de a corecta evidențele, de a emite documente conforme cu legea și de a calcula corect drepturile pentru viitor nu ar trebui blocată printr-o invocare formală a prescripției.

Statul nu poate păstra o neplata, o eroare, o fișă greșită doar pentru că au trecut trei ani.

Statul nu poate menține o bază de calcul eronată doar pentru că beneficiarul nu a cunoscut imediat eroarea.

Statul nu poate continua să producă efecte juridice pe baza unui calcul greșit și să pretindă că instanța nu mai poate interveni.

Dreptul de excelență este doar un exemplu. Problema este mult mai largă

În materia drepturilor acordate în baza HG nr. 1086/2004, de exemplu, au existat situații în care instituțiile au interpretat restrictiv sau greșit condițiile de acordare, au refuzat plata unor drepturi ori au invocat ulterior prescripția pentru a evita repararea consecințelor.

În raporturile fiscale, administrațiile financiare emit uneori acte de executare, decizii de compensare sau decizii de accesorii plecând de la evidențe interne greșite. Dacă ulterior contribuabilul demonstrează că plata exista, că imputația plății a fost ignorată sau că fișa fiscală era necorelată, administrația nu ar trebui să poată invoca formalismul procedural pentru a proteja propria eroare.

Aceeași problemă se regăsește și în materia pensiilor. Dacă fișa de pensie a fost emisă pe baza unor date salariale greșite, iar acele date provin chiar de la instituția angajatoare, nu este echitabil ca persoana prejudiciată să suporte definitiv consecințele unei erori pe care nu a produs-o și pe care nu o putea verifica în mod real.

În toate aceste situații, întrebarea este aceeași:  trebuie instanța să protejeze eroarea statului sau să o corecteze?

Institutia publică are o obligație de legalitate mai puternică decât particularul

Un particular poate greși. Dar instituția publică nu acționează în nume propriu. Ea exercită putere publică, administrează evidențe oficiale, emite acte, calculează drepturi și produce consecințe juridice asupra vieții persoanelor.

Tocmai de aceea, standardul de conduită al instituției publice trebuie să fie mai ridicat.

Când statul greșește, eroarea sa nu este neutră. Ea poate însemna salarii mai mici, pensii greșite, executări silite nelegale, accesorii fiscale nejustificate sau blocarea unor sume care aparțin contribuabilului.

Dacă instanțele ar accepta automat prescripția ori de câte ori statul a greșit suficient de mult timp, efectul ar fi periculos: instituțiile ar fi încurajate să nu își corecteze din proprie inițiativă erorile, știind că trecerea timpului le poate acoperi.

O asemenea practică nu întărește autoritatea statului. O slăbește!!!

Un stat puternic nu este acela ale cărui erori sunt protejate procedural, ci acela care își poate recunoaște și corecta greșelile.

Instanțele nu trebuie să devină mecanismul de validare a erorilor administrative

Rolul instanței nu este să sancționeze automat persoana prejudiciată pentru că nu a descoperit mai repede o eroare aflată în evidențele statului ci rolul instanței este să verifice dacă dreptul a fost calculat corect, dacă instituția a aplicat legea conform scopului acesteia și dacă prescripția este invocată legitim sau abuziv.

Prescripția trebuie analizată în raport cu momentul în care persoana putea cunoaște în mod real eroarea, nu doar în raport cu momentul la care instituția a făcut prima plată greșită, fiind o diferență majoră între: „dreptul era datorat la o anumită dată” și  „persoana putea cunoaște la acea dată că instituția îl calculează greșit”.

În cauzele privind dreptul de excelență sau cel privind dreptul de diurna in baza HG 1086/004, această diferență este esențială. Beneficiarul nu are acces la algoritmul intern de calcul, la corespondența dintre ministere, la interpretările ordonatorilor de credite sau la programele informatice utilizate. El are acces, cel mult, la rezultatul final.

Or, rezultatul final nu dovedește că persoana cunoștea eroarea sau continutul unei norme secrete, nepublice.

Cum folosesc instituțiile publice prescripția pentru a acoperi erori administrative.

Prescripția nu poate deveni o recompensă pentru inacțiunea statului

Dacă o instituție publică aplică greșit legea ani de zile, iar apoi invocă prescripția, se ajunge la o inversare inadmisibilă a responsabilității.

Persoana prejudiciată este tratată ca și cum ar fi vinovată pentru faptul că nu a descoperit mai repede eroarea statului iar  instituția, în schimb, este tratată ca și cum trecerea timpului i-ar valida conduita.

Această soluție este profund inechitabilă si nu ar trebui sa fie permisa!!!

Prescripția nu trebuie să recompenseze inacțiunea, lipsa de transparență sau eroarea instituțională. Ea nu trebuie să fie o formă de amnistie administrativă.

Mai ales în cauzele în care eroarea continuă să producă efecte — prin pensie, fișe de calcul, baze salariale sau evidențe fiscale — instanța trebuie să distingă între recuperarea sumelor pentru trecut și obligația de corectare pentru viitor.

Prin urmare, întrebarea nu este doar dacă un anumit drept este prescris ci întrebarea reală este dacă statul poate folosi prescripția pentru a-și conserva propria eroare.

În materia dreptului de excelență, a drepturilor salariale, a pensiilor, a drepturilor recunoscute prin acte normative speciale sau a raporturilor fiscale, instituțiile publice nu trebuie să poată invoca formal trecerea timpului pentru a evita corectarea unor calcule greșite.

Prescripția are un rol necesar în drept. Dar rolul ei nu este acela de a proteja greșeala statului.

Instanțele ar trebui să fie prudente atunci când instituțiile publice invocă prescripția pentru situații generate chiar de propriile calcule, evidențe sau interpretări greșite. Altfel, justiția riscă să devină nu mecanismul de corectare a abuzului administrativ, ci instrumentul prin care acesta este salvgardat.

Un stat corect nu își ascunde greșelile în spatele prescripției. Un stat corect le repară.