Abuzul ANAF și prezumtia de vinovatie fiscală a contribuabilului
Abuzul ANAF apare atunci când digitalizarea fiscală este folosită selectiv: contribuabilului i se cere transparență totală, dar administrația fiscală nu își asumă obligația de prevenție, informare și analiză individuală.
Digitalizarea fiscală ar trebui să aducă transparență, eficiență, prevenție și predictibilitate.
În practică, însă, există situații în care aceeași digitalizare este folosită aproape exclusiv împotriva contribuabilului: datele din RO e-Factura, D300, D394 sau registrele fiscale sunt invocate pentru a fundamenta decizii de impunere, măsuri asigurătorii sau popriri, dar nu sunt folosite cu aceeași promptitudine pentru a preveni prejudiciul, pentru a informa contribuabilul sau pentru a analiza buna sa credință.
Aceasta este una dintre cele mai sensibile probleme ale fiscalității actuale: statul creează sisteme digitale obligatorii, obligă contribuabilii să își transparentizeze activitatea, primește date aproape în timp real, dar poate ajunge să folosească aceste date doar retrospectiv, ca instrument de sancționare.
Într-un stat de drept, digitalizarea fiscală nu poate funcționa într-un singur sens.
Dacă statul cere contribuabilului transparență, statul trebuie să răspundă prin loialitate administrativă, prevenție, motivare riguroasă și analiză individuală.
RO e-Factura nu este doar o arhivă fiscală
RO e-Factura nu este o simplă arhivă electronică în care se depozitează facturi.
Este un sistem administrat de stat, creat tocmai pentru ca autoritatea fiscală să poată urmări, corela, verifica și analiza operațiunile economice declarate de contribuabili.
Prin acest sistem, ANAF are acces la date relevante despre emitent, beneficiar, valoarea facturii, TVA, data emiterii și relațiile comerciale dintre contribuabili. Aceste date pot fi corelate cu deconturile de TVA, declarațiile informative și registrele fiscale privind codurile de TVA anulate sau contribuabilii inactivi.
De aceea, atunci când ANAF invocă RO e-Factura ca probă împotriva contribuabilului, trebuie să accepte și consecința firească: aceleași date pot demonstra că operațiunile nu au fost ascunse, nu au fost clandestine și nu au fost plasate în afara circuitului fiscal.
Dacă factura a circulat prin infrastructura fiscală digitală a statului, iar ANAF avea acces la datele relevante, atunci autoritatea fiscală nu se poate comporta ca și cum ar fi descoperit ulterior, cu surprindere, o situație care se afla deja în propriile sale sisteme.
Statul nu poate folosi propriile sisteme doar când îi profită
O problemă majoră apare atunci când administrația fiscală folosește propriile baze de date doar pentru a sancționa contribuabilul, nu și pentru a-l informa sau proteja.
Dacă ANAF observă, prin propriile sisteme, că un contribuabil primește facturi de la un furnizor care are codul de TVA anulat sau este declarat inactiv, întrebarea legitimă este simplă:
De ce nu a intervenit ANAF în timp util?
De ce nu a emis o alertă?
De ce nu a comunicat o notificare rapidă?
De ce nu a cerut clarificări imediat?
De ce a permis acumularea unui risc fiscal, pentru ca ulterior să îl transfere integral asupra beneficiarului?
Într-un sistem fiscal digitalizat, autoritatea fiscală este în cea mai bună poziție pentru a identifica asemenea riscuri. Ea administrează registrele, primește facturile, primește declarațiile fiscale și poate corela automat informațiile.
Contribuabilul nu are acces la toate datele interne ale furnizorului. Nu poate verifica fișa fiscală completă a acestuia, istoricul controalelor, declarațiile depuse sau neconcordanțele din sistemele ANAF.
Statul are aceste informații.
De aceea, este profund discutabil ca statul să nu reacționeze prompt, iar ulterior să reproșeze contribuabilului că nu a făcut verificări pe care autoritatea însăși le putea face mai rapid, mai complet și mai eficient.
Beneficiarul nu poate fi transformat în organ de control fiscal al furnizorului
În materia TVA, ANAF tinde uneori să transfere asupra beneficiarului consecințele conduitei fiscale a furnizorului.
Dacă furnizorul are probleme fiscale, dacă are codul de TVA anulat, dacă este declarat inactiv sau dacă nu își îndeplinește obligațiile declarative, beneficiarul ajunge să suporte refuzul dreptului de deducere.
O asemenea abordare este periculoasă atunci când este aplicată automat.
Beneficiarul nu este organ de control fiscal.
Beneficiarul nu administrează registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA.
Beneficiarul nu administrează registrul contribuabililor inactivi.
Beneficiarul nu administrează RO e-Factura.
Beneficiarul nu poate verifica toate obligațiile fiscale ale furnizorului.
Beneficiarul nu poate ști dacă furnizorul a declarat, colectat sau plătit TVA.
Desigur, contribuabilul trebuie să acționeze cu diligență rezonabilă. Dar diligența rezonabilă nu poate fi transformată într-o obligație absolută de supraveghere fiscală permanentă a tuturor partenerilor comerciali.
În caz contrar, orice societate comercială ar deveni un mic organ fiscal privat, obligat să verifice continuu situația fiscală a fiecărui furnizor, pentru fiecare factură, sub amenințarea pierderii dreptului de deducere.
Aceasta nu este fiscalitate echilibrată. Este transfer de risc administrativ asupra contribuabilului.
Refuzul dreptului de deducere TVA nu poate fi automat
Dreptul de deducere TVA este un element esențial al mecanismului TVA.
El asigură neutralitatea taxei pentru persoana impozabilă care desfășoară activitate economică.
Refuzul acestui drept trebuie să fie excepțional și justificat prin elemente concrete: fraudă, abuz, operațiuni fictive, lipsa realității economice sau dovada că beneficiarul știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea era implicată într-o fraudă.
Simplul fapt că furnizorul are o problemă fiscală nu este, în sine, suficient.
Nu este suficient să se constate că furnizorul a fost declarat inactiv.
Nu este suficient să se constate că furnizorul avea codul de TVA anulat.
Nu este suficient să se indice generic registre fiscale sau baze de date.
Nu este suficient să se invoce RO e-Factura doar ca instrument de identificare a facturilor.
ANAF trebuie să analizeze concret dacă operațiunile au fost reale, dacă serviciile au fost prestate, dacă achizițiile au fost folosite în activitatea taxabilă, dacă beneficiarul a fost de bună-credință și dacă există probe obiective de fraudă.
Fără această analiză, refuzul deducerii devine o sancțiune automată.
Iar sancțiunea automată este incompatibilă cu exigențele unui stat de drept.
Măsurile asigurătorii nu trebuie folosite ca instrument de presiune
O altă problemă sensibilă este folosirea măsurilor asigurătorii.
Atunci când ANAF instituie popriri asigurătorii sau sechestre pentru sume estimate ori contestate, impactul asupra societății poate fi imediat și sever.
Blocarea conturilor poate afecta plata salariilor, plata furnizorilor, continuitatea contractelor, relația cu banca, relația cu partenerii comerciali și capacitatea societății de a continua activitatea.
În practică, o măsură asigurătorie poate produce efecte economice mai grave decât însăși decizia de impunere.
De aceea, asemenea măsuri trebuie să fie justificate real, nu formal.
Nu este suficient ca organul fiscal să invoce generic existența unui risc de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului. Trebuie să existe elemente concrete, individualizate, verificabile.
Măsurile asigurătorii nu pot fi dispuse ca reacție standard la o decizie de impunere.
Ele nu pot fi folosite ca instrument de intimidare.
Ele nu pot transforma o creanță contestată într-o constrângere economică imediată, disproporționată și paralizantă.
Într-un stat de drept, puterea fiscală trebuie exercitată proporțional. Ele au rol conservator, nu sancționator. Ele nu pot paraliza activitatea economică a societății fără o justificare concretă și fără o analiză a raportului dintre scopul urmărit și restrângerea produsă.
Digitalizarea fiscală trebuie să însemne prevenție, nu doar sancțiune
Una dintre marile promisiuni ale digitalizării fiscale a fost prevenirea evaziunii și creșterea conformării voluntare.
Dar prevenția presupune reacție rapidă.
Dacă ANAF are acces la facturi, declarații și registre, atunci trebuie să folosească aceste date nu doar pentru a emite decizii de impunere după luni de zile, ci și pentru a avertiza contribuabilii la momentul util.
Un sistem fiscal digitalizat ar trebui să poată transmite alerte de risc.
Ar trebui să poată semnala neconcordanțe.
Ar trebui să poată informa beneficiarul că un furnizor are statut fiscal problematic.
Ar trebui să permită corectarea rapidă a situației.
Dacă acest lucru nu se întâmplă, digitalizarea devine incompletă: contribuabilul este obligat să fie transparent, dar administrația nu este obligată să fie loială.
Aceasta creează un dezechilibru profund.
Statul de drept în materie fiscală
Statul de drept nu se măsoară doar în proceduri penale, drepturi fundamentale sau separația puterilor.
Se măsoară și în raportul zilnic dintre contribuabil și administrația fiscală.
Un stat de drept fiscal presupune ca ANAF să acționeze previzibil, motivat, proporțional și loial.
Presupune ca actele fiscale să fie motivate real.
Presupune ca dreptul la apărare să fie efectiv, nu formal.
Presupune ca audierea contribuabilului să nu fie o etapă decorativă.
Presupune ca probele să fie comunicate.
Presupune ca deciziile fiscale să nu fie întemeiate pe prezumții automate.
Presupune ca măsurile asigurătorii să fie excepționale și justificate.
Presupune ca statul să nu transfere asupra contribuabilului propriile deficiențe de administrare, supraveghere și reacție.
Atunci când ANAF folosește propriile sisteme digitale doar pentru a sancționa, fără să își asume obligația de prevenție și informare, raportul dintre contribuabil și stat devine dezechilibrat.
Iar un raport dezechilibrat între contribuabil și stat nu afectează doar o societate comercială. Afectează încrederea în administrație și în ordinea juridică.
Contribuabilul de bună-credință trebuie protejat
Societățile comerciale au nevoie de reguli clare și de predictibilitate.
O firmă care primește facturi prin sistemul fiscal digital al statului, le înregistrează, le declară și le folosește în activitatea economică nu trebuie tratată automat ca participant la o neregularitate fiscală doar pentru că furnizorul are probleme fiscale.
Dacă operațiunile sunt reale, dacă serviciile au fost prestate, dacă beneficiarul nu a acționat fraudulos și dacă ANAF nu demonstrează că acesta știa sau trebuia să știe despre fraudă, refuzul dreptului de deducere devine excesiv.
Contribuabilul de bună-credință nu trebuie să suporte automat eșecul administrației de a controla furnizorul.
Nu trebuie să suporte pasivitatea ANAF.
Nu trebuie să suporte lipsa de reacție a unui sistem digital care ar fi trebuit să prevină, nu doar să sancționeze.
Concluzie
Digitalizarea fiscală nu poate fi folosită selectiv. Dacă ANAF invocă RO e-Factura, D300, D394 și registrele fiscale pentru a emite decizii de impunere, atunci trebuie să accepte și obligațiile care decurg din administrarea acestor sisteme: prevenție, informare, analiză individuală, motivare reală și respectarea bunei-credințe a contribuabilului.
Statul nu poate cere transparență totală contribuabilului și, în același timp, să rămână opac, pasiv sau formalist în propria activitate administrativă.
Nu poate transforma beneficiarul într-un garant general al comportamentului fiscal al furnizorului.
Nu poate refuza automat dreptul de deducere TVA fără probe concrete de fraudă, rea-credință sau operațiuni fictive.
Nu poate dispune măsuri asigurătorii disproporționate fără o justificare individualizată.
Într-un stat de drept, administrația fiscală nu are doar puterea de a controla și sancționa. Are și obligația de a acționa loial, proporțional și previzibil.
Fiscalitatea nu trebuie să devină un spațiu în care contribuabilul este întotdeauna suspect, iar statul este întotdeauna absolvit de propriile erori.
Un stat puternic nu este acela care își folosește sistemele digitale pentru a sancționa retrospectiv. Este acela care le folosește pentru a preveni, pentru a informa, pentru a corecta și pentru a proteja încrederea legitimă în legalitate.